De la Marie Claire la periferia dezolantă a Berlinului

#Beings, Paul Andrei Ştefănescu, 2015

Pe majoritatea filmelor le urmăreşti, ca privitor, din moliciunea unei canapele ori din confortul unei săli întunecate, dar alteori, rareori, filmele te urmăresc pe tine. #Beings, un film despre fiinţe (umane), se încadrează cu uşurinţă în cea de a doua categorie a filmelor care sfârşesc prin a te urmări o perioadă după ce le vezi. Nu e un film nici frumos, nici narativ. Cum ar spune o expresie englezească, nu e ceaşca cu ceai a tuturor. Pentru unii ar putea fi un ibric întreg, în timp ce pentru alţii, mai puţin de o ceaşcă. Ar putea să nu fie nici măcar o ceaşcă. O producţie no-budget, atmosferică şi întunecată, ce dovedeşte încă o dată, dacă nu era deja un fapt cunoscut, că un film e mai mult decât efecte vizuale supra-prelucrate, un buget ameţitor (deşi nu mulţi ar spune pas la aşa ceva) şi staruri hollywoodiene, ci e, în primul rând, o experienţă, o senzaţie, adică exact ceea ce rămâne când firul narativ se rătăceşte între iţele memoriei, iar imaginile se topesc în culori.

Totul începe cu o Eva, un nume poate generic, un nume al originilor. Filmul propune imaginea unui triunghi amoros amar, ai cărui actanţi sunt într-o luptă continuă cu ei înşişi într-un amalgam de vină, iubire, durere, dorinţă, singurătate, prietenie, nebunie şi absurditate, ce conturează existenţa umană. Căutându-se şi exilându-se reciproc, în timp ce încearcă să se regăsească pe sine, fiecare personaj se rătăceşte în propria lume interioară, încercând să-şi ascundă şi să-şi refuze propriile anxietăţi. Dominat de o nelinişte constantă, de un zbucium surd, de o senzaţie claustrofobă, în ciuda spaţiului deschis (exterior), #Beings e tragedia unei evadări fără sorţi de izbândă, iar ceea ce îi atrage pe privitori este totodată şi ceea ce-i determină, poate, să-şi întoarcă privirea. O oră… o oră de plutit în derivă, o oră în care personajele se agaţă de glezna privitorului şi îl trag în adâncurile celor mai obscure şi neînţelese temeri, o oră de zgomot industrial urmat de o linişte zdrobitoare, care îşi conduce publicul de la Marie Claire la periferia dezolantă a Berlinului.

Eva (Doro Hohn), Teo (Cătălin Jugravu), Ana (Andrea Christina Furrer) nu sunt decât nume într-un vârtej al disperării şi neputinţei, fiecare trebuind să îndure vina pentru suferinţele celorlalţi. Motivele nu există, logica iese cu totul din peisaj şi dorinţa de a se întoarce la o normalitate de mult pierdută (probabil) e total inexistentă, iar dragostea nu e o soluţie, cuvântul magic, cutia cu surprize, cum e mereu într-o lume a clişeelor, ci însuşi factorul declanşator al iraţionalului. #Beings are o lume a lui, precum Cosmos-ul lui Andrzej Zulawski, precum multe alte filme şi nu încearcă, nici n-ar avea vreun motiv, să se explice pe sine. Personajele vieţuiesc în propriul univers, un univers fără hartă ori semne de circulaţie.

Filmul nu lasă să se întrevadă nicio sclipire dintr-o aşa zisă normalitate, nicio picătură de lumină, nici un strop de căldură şi odată ce ai început să îl urmăreşti, te trezeşti într-o nebuloasă apăsătoare, care e pe cât de stranie, pe atât de familiară, într-o buclă a emoţiilor ce sunt nici mai mult, nici mai puţin decât profund umane. Un poem al griului, cele 53 de minute se transformă într-un traseu întortocheat de la trepidaţie intensă la tăcere mormântală.

Şi toate, cadrele scurte, ce juxtapun fragmente de figură umană cu fragmente de lumini colorate ori cadrele lungi ce urmăresc contururile unui trup masculin, căutătura împovărată a Anei ori urletele Evei după ajutor, toate se topesc printre tuşele unui apus ce veghează static asupra unor ruine industriale de mult uitate.

Recenzie de Maria Măntăluţă

P.S.: Filmul poate fi gasit aici.

One thought on “De la Marie Claire la periferia dezolantă a Berlinului

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *