Filmele mele sunt şoapte pentru suflet, interviu cu Paul Ştefănescu

M.M.: Nu știu în ce măsură te cunosc cititorii noștri (chiar și după recenzia mediu-metrajului #Beings), aşa că, mă gândeam să începem cu o scurtă prezentare. Poți să ne spui câte ceva despre tine?

P.S.: Amateur filmmaker. 

M.M.: Asta a fost neaşteptat de scurt şi simt nevoia să fac unele mici adăugiri. Paul Andrei Ştefănescu este un filmmaker pasionat (n-aş miza pe amator, dar dacă aşa spune el, n-am s-o contest) care nu se ocupă doar cu partea de creare a filmelor, ci a organizat şi evenimente – proiecţii de film (underground) în Bucureşti. Este un performer în carne şi oase, motiv pentru care am avut mereu impresia (zic eu că n-am greşit) că toate conturile sale de social media întreţin un act performativ virtual în continuă desfăşurare. Dar să nu vă mai reţin eu atenţia şi să revenim la „miezul” interviului.

Și despre proiectele deja finalizate?

 P.S.: Dormi Trezește-te și Beings, două filme exorcism cum mi-a spus cineva.  – Dacă nici asta n-o să le incite curiozitatea spectatorilor noştri, nu ştiu ce o va face.

M.M: Cum ai început să faci film? Care e relația ta cu școlile de film?

P.S.:  E un pic mai complicat. Cu filmul m-am întâlnit în UNATC (Universitatea Naţională de Arte Teatrale şi Cinematografiece „Ion Luca Caragiale” Bucureşti), dar a durat vreo 10 ani să-mi găsesc direcția de a face film, în care să cred și pe care să o practic. Este foarte greu să faci film, ai nevoie de convingeri și crezuri adânci, ca să îți ” sacrifici ”  întreagă viață pentru câteva cadre filmate. A trebuit mult mult timp să înțeleg ce este arta și ce este artă în mine. Și ce anume în mine contează pentru alții. O căutare a unui adevăr, o căutare continuă. 

 În ce privește școala, am avut contact numai cu UNATC-ul, un loc bun pentru networking și pentru a dezvolta  un pic de feeling pentru cinema. Însă nu sfătuiesc pe nimeni doritor de a învață film să meargă la vreo școală românească; la noi școala este încă un act poetic.  

M.M: Ce anume urmăresşti atunci când faci film? De la tine, de la produsul final, de la public?

 P.S.: Este un traseu clasic în artă, mai întâi, ai o revelație – înțelegi un lucru care depășește discursul lingvistic, mai cu seamă dacă ai o formație ce ține de universul vizual. Apoi, acea înțelegere, care este circumstanțială în context narativ și dramatic, încerci să o remodelezi într-o formă existențială. 

 Este un proces foarte emoțional, foarte intuitiv și adânc, de asemenea. Desigur, dacă alegi ca aceasta să fie calea creativă. Pe mine mă interesează foarte mult regăsirea esențelor și conștientizarea; de aici și poveștile pe care le fac. 

 Eu încerc să fiu sincer. Este foarte greu. În timpul etapelor de creație ale unui film a fi sincer cu povestea, cu tine și cu esențele de care pomeneam mai sus, conturează o lume în sine, intrinsecă. O lume care merită şi exercițiul, și durerea, și lupta de a rămâne deschis, nu numai la poveste, dar foarte important la oamenii cu care lucrezi. Și la cum se deschid ei, fiecare într-un mod propriu, personal la lumea poveștii și cum o pătrund. Este un proces magic. Pentru mine. Pentru cei cu care lucrez. Pentru public. 

 Eu, ca și Claire Denis, doresc ca fiecare persoană să vadă filmul în intimitatea lui cea mai deschisă. Nu colectiv în sală. Filmele mele sunt șoapte pentru sulfet. De aceea, puțină lume poate să le accepte, să le descifreze, să creeze o legătură. E greu să fii deschis în timpurile noastre, în lumea de azi. 

M.M: Știu că interesul tău se extinde asupra mai multor arte vizuale sau mai bine zis asupra artei vizule în genere, care este locul pe care filmul îl ocupă între acestea ?

 P.S.: Filmul nu mai este film pentru mine. A încetat de a mai fi un label, o definiție a unui produs artistic. Filmul este pur și simplu un mediu, precum cuvântul. În mod normal film înseamnă un parcurs complex de producție și distribuție. Restul este artă. 

M.M.: Cum e să faci film no/low-budget în România?

 P.S.: Este la fel ca în toată lumea. Poate la noi este chiar mai bine ca în SUA acum. Pentru că aici, oamenii de abia încep să guste “experienţa vizuală” și din ce în ce, devin mai deschiși, mai doritori să se expună și să se redefinească vizual. Ceea ce este superb. În următorii 4 sau 5 ani, va fi și la noi o revoluție vizuală, în tot ce înseamnă fotografie și film. România iese din propria carapace. 

M.M.: Există public pentru filme underground pe plaiurile mioritice?

P.S. Deocamdată publicul este restrâns, chiar foarte retrâns. Eu am organizat timp de un an evenimente de proiecții undergound. Oamenii vin. Oamenii vor. Avem o înclinație nativă către underground, din păcate avem și o nesiguranța impusă când vine vorba de zona asta. 

M.M.: Am pus această întrebare și în interviul cu publicul, însă ar fi interesant și răpunsul cuiva din domeniu, cum ai descrie într-o frază (sau mai multe) filmul românesc?

 P.S.: Filmul românesc se chinuie, își caută direcții; direcții impuse de țările cu fonduri și care mai distribuie film artistic. În cinema totul depinde de distribuitor. Acolo este magia. Ce se vinde, aceea se și face. Așa funcționează și CNC-ul (Centrul Naţional alCienamtografiei) sau așa și-ar dori, pentru că pare a fi confuz încă.

 Exemplele de film comercial în România sunt rare, dar apoi și infrastructura românească în ceea ce priveşte cinematograful e cam neprielnică, cam precară.

M.M.: Vreun film românesc preferat? De ce?

 P.S.: Încă am pe lista de favorite La capătul liniei (Dinu Tănase, 1982), O lacrimă de fată (Iosif Demian, 1980), Meandre (Mircea Săucan, 1966). Am avut întotdeauna o plăcere pentru filmele care au forțat limitele. Nu numai de dragul de a o face, dar pentru că acestea impuneau un limbaj limitat și se simte imediat atunci când limbajul este mai îngust decât existentul, decât posibilul, decât visarea. Și suntem un popor cu mare putere de visare. 

M.M.: Proiecte viitoare ?

P.S.: Eu am un sistem mai complicat din cauza nobudgetului. Așa că, da, am multe proiecte posibile, dar aștept cu ele la „colțul străzii „, poate poate trece cineva care să vrea să ajute la unul dintre ele. Este Obscur desigur, Routine mai nou, o poveste postsexuală și acum, în dezvoltare, o povestire mai veche, Cavity. Pe lîngă filme mai sunt videourile Sinne Sinth și proiectele de peformance art. Și desigur, proiectule meu secret de artporn, care deocamdată pare cel mai interesant și susținut, dar desigur de oameni din afara țării.

Mulţumim frumos pentru timpul acordat, vom sta cu ochii (şi cu mintea deschisă) la noile tale proiecte.

Filmele lui Paul Ştefănescu le găsiţi aici.

 

One thought on “Filmele mele sunt şoapte pentru suflet, interviu cu Paul Ştefănescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *