Ilegitim

Ilegitim, Adrian Sitaru, 2016

Ar fi ilegitim să te raportezi la Ilegitim doar ca la un film despre incest sau avort. Ca în cazul îndelung disputatului 4,3,2, atât avortul, cât şi incestul nu sunt decât pretexte pentru ca acţiunea să evolueze. Niciunul dintre cele două filme nu încearcă să şocheze, nici nu judecă ori acuză şi nu pot fi etichetate drept pro sau contra. Şi, în momentul când privitorul vede doar incestul din film şi mai e şi scandalizat peste poate, atunci problema se află în ochii privitorului.

Ideea de incest e tabu, cel puţin în România –  filmul are grijă să ne informeze că e legal în ţările nordice, iar avortul e încă un subiect sensibil, ce poartă stigmatele unei legi din perioada comunistă, la care se adaugă perspectiva religioasă vehementă. Dar nu e momentul şi nici contextul pentru a vorbi despre avort ori incest şi posibila lor lipsă de moralitate. Nu, e momentul să vorbim despre Ilegitim, un lungmetraj  independent cu buget redus, regizat de Adrian Sitaru, care a fost premiat în secţiunea Forum, Berlinala 2016.

Şi dacă nu e un film despre incest, atunci despre ce este? E un film despre alegeri, contexte, cauze, raţiuni personale, principii şi a lor flexibilitate şi despre o familie de români. Familia Anghelescu e prezentată în habitatul ei natural,  în apartamentul  îngust, în care membrii familiei locuiesc înghesuiţi. Pereţii par a se apropia, a sufoca cele şapte suflete ce nu reuşesc să respire la unison. Spaţiul e prea mic pentru ei toţi şi pentru gândurile, ideile, sentimentele şi diferenţele majore dintre membrii familiei. E o viaţă sub presiune, o viaţă sub lupă. Şi chiar aşa a fost şi în spatele camerelor de filmat. Un exerciţiu actoricesc, un „experiment” s-ar putea spune, în care actori profesionişti împart aceeaşi scena, acelaşi decor cu actori neprofesionişti. Filmul e mai mult decât ceea ce a ajuns pe ecran. Ilegitim nu se auto-revelează complet, iar incestul e doar unul dintre evenimentele ce se petrec în sânul familiei Anghelescu, între pereţii obosiţi, printre alte lucruri. Pe lângă acea oră şi jumătate la care are acces publicul (dacă face efortul de a merge într-o seară la cinema), se ascund ani de modelare a unor personaje, ce se datorează dedicării scenaristei Alina Grigore, cercetare şi două săptămâni de convieţuire în acel apartament bucureştean. Nu a existat un scenariu punctual, clasic, doar direcţii generale, posibilităţi nelimitate (narative, nu şi financiare) şi personaje bine închegate. Plus, acest element scandalos, incestul, care surprinzător nu a fost alipit decât mult mai târziu naraţiunii, după o discuţie în jurul unei mese rotunde, pornind de la un fapt real.

Filmul ar putea fi privit ca un documentar şi pe bună dreptate. Dar nu un documentar despre incest, ci mai curând despre natura umană, despre ficţiune şi realitate, despre personaje şi actori, despre cum familia Anghelescu a continuat să trăiască şi după ce au fost oprite camerele de filmat. Astfel, chiar dacă personajele sunt fictive, experienţa lor e reală. Filmat fără duble (cu mici excepţii), fără replici scrise, actorii au avut libertatea de-a improviza, improvizaţie ce a avut la bază un material caracterologic atât de solid, încât fiecare membru al familiei Anghelescu a prins viaţă. Fiecare are o istorie, amintiri, ba chiar gemenii au avut şi o petrecere de majorat. Actorii şi-au construit propriile personaje, le-au modelat, le-au înţeles, le-au oferit un cumul de experienţe care să le susţină reacţiile.

Aşadar, filmul e mai mult decât incest ori avort, dar cele două teme au adus un plus, nu datorită naturii tabu (mai mult sau mai puţin), ci pentru că ridică probleme. Aflat faţă în faţă cu o astfel de situaţie, etica, moralitatea şi realitatea sunt puse în balanţă. Cât de departe ajung principiile morale prealabile (uneori prefabricate), când realitatea sfârtecă în carne vie? Şi exact asta e şi negocierea pe care o duc personajele. Negociază constant sau încearcă, nu numai unul cu celălalt, dar cu ei înşişi. Se adaptează, acceptă… sau nu, încearcă să facă faţă nu în cel mai bun mod posibil, ci fiecare în felul său, acestei situaţii, pe care o adaugă în bagajul propriu de experienţe.

Ilegitim este un film despre alegeri, decizii şi motive personale. Atitudinea lui Victor, medic ginecolog, (Adrian Titieni) vis- à- vis de avort se schimbă 180 de grade atunci când e vorba de cei doi gemeni ai săi. De la argumentele vehemente pro-viaţă, expuse în contextul refuzului său de a face avorturi în perioada comunistă, la a-i cere la fel de vehement fiicei sale să avorteze, pentru că moral avortul pare mai acceptabil decât incestul (si incestul în sine e acceptabil atâta timp cât nu există „rezultate” vizibile). Şi apoi mai e Romeo (Robi Urs) care susţine sus şi tare drepturile femeilor asupra propriului corp până când propriul său copil ar putea deveni victimă. Şi Sasha (Alina Grigore), prinsă la mijlocul conflictului atât exterior cât şi interior, între sentimente şi raţiuni, între decizii şi temeri.

Nu e nici pe departe un film uşurel şi ne întoarcem la sintagma des folosită #unfilmdeduminică. E intens, contradictoriu, încordat, dens. Înghesuie laolaltă, ca în familie, poveştile tuturor, problemele tuturor, frustrările şi iubirile tuturor, plus o relaţie incestuoasă pe deasupra. Iar în final, îi aminteşte spectatorului că e un film, oferind un posibil (dar cel mai puţin probabil) final. Un final ce pare artificial, „pus cu mâna”, care conchide cu o secvenţă în oglindă cu prima scenă din jurul mesei. Copilul trăieşte, urmează să se nască, poate în realitate, poate într-o altă realitate, poate într-un film. Sfârşitul îi aminteşte privitorului că Ilegitim e un film, o construcţie, ce îşi întoarce privirea spre spectator, iar „realitatea” întâlneşte ficţiunea pe acorduri de Beethoven într-un portret fericit de familie (dar toţi sunt îmbrăcaţi în negru).

Recenzie de Maria Măntăluţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *