Nu, „Nu mă atinge-mă” nu este o greşeală gramaticală

Voi începe prin a o felicita pe Adina Pintilie pentru Ursul de Aur pe care debutul său în lungmetraj, „Nu mă atinge-mă”, l-a obţinut la ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin. Acesta este cel de al doilea Urs de Aur, oferit unui film românesc, în cazul acesta unei coproducţii, după cel câştigat de „Poziţia Copilului” în 2013 şi suntem sau ar trebui sa fim fericiţi şi onoraţi. Şi suntem noi, iubitorii de film, dar nu aş putea afirma acelaşi lucru despre restul publicului sau, mai bine-zis, un anumit segment al publicului. Ironic spus public acum pentru că, pentru ca un individ să poate fi considerat ca făcând parte din publicul unui produs, oricărui tip de produs, individul în cauză trebuie să fi văzut produsul mai întâi. Ceea ce e destul de dificil în acest caz, având în vedere că „Nu mă atinge-mă” nu a avut încă premiera în România.

Şi pentru că acest website doreşte să ofere publicului la fel de multă atenţie pe cât oferă filmelor, hai să discutăm despre valul critic, valul de ură, dezgust şi nesimţire, ce a plutit peste  reţele online imediat după anunţul că filmul a fost premiat. Interesant nu? Ca un film românesc să fie stigmatizat pe Facebook de români imediat după sau pentru că a obţinut un premiu la un festival internaţional de film, fără a fi avut măcar premiera în România. Da, şi eu am crezut la fel.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Încurajez opiniile şi critica, încurajez viziunea personală şi departe de mine de a blama sau judeca gusturile personale. Însă, consider de asemenea esenţial ca, pentru a avea o opinie despre un film, să-l fi văzut mai întâi şi asta nu se aplică doar la filme. Ceea ce m-a întristat cel mai mult este că publicul a judecat, sfârtecat, devalorizat acest film, acest film premiat totuşi la un festival internaţional, fără a-l fi văzut şi fără a avea intenţia de a-l vedea. Pentru că, după cum au comunicat mai mulţi utilizatori de Facebook, Youtube sau alte platforme unde era loc de comentarii, în nenumărate rânduri, nu au avut nevoie să vadă filmul ca să îşi dea seama că este „un scaun” cinematografic. De ce? Pentru că e despre sex sau relaţii gay sau pentru că promovează o imagine nesatisfăcătoare a unei Românii putrede şi pline de lipsuri. Acum, îmi pare rău să vă informez şi asta nu ar trebui totuşi să vină ca o surpriză, dar nu filmele sunt cele care ne distrug nouă imaginea ca naţiune.

Nu am avut norocul de a face parte din publicul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, astfel că nu am văzut încă filmul. Tocmai de aceea, nu este locul meu să împart „judecăţi de valoare” pe internet. Ceea ce îmi permit însă să spun este că am aflat din surse secundare că „Nu mă atinge-mă” este un film despre intimitate, descoperire (de sine), acceptare (de sine). Intimitate… ce concept distant şi străin nouă! Poate am vrea să mai lucrăm la asta.

O altă nemulţumire sau, mai bine-zis, un alt şir de nemulţumiri au fost: că filmul nu este pentru public (păi cred şi eu, nefiind în cinematografe, filmul NU A AJUNS încă la public); că nu este suficient de educativ, suficient de moral şi etic, suficient de… drăguţ. Dar ce înseamnă măcar acest „educativ”? Pentru cine nu este suficient de educativ? De ce ar trebui să fie educativ? Ce ar trebui să ne educe un film să facem sau să fim? Că acest produs cinematografic nu este artă. Că este prea obscur (din nou, asta s-ar putea să aibă legătură cu faptul că nu a ajuns în cinematografe, încă) şi că (asemenea cinematografului  românesc contemporan în general) nu tratează probleme ale societăţii noastre contemporane precum: sistemul educaţional („Bacalaureat”, „Un pas în urma serafimilor”), sistemul de sănătate („Moartea domnului Lăzărescu”, „Scurtcircuit”), Justiţia („De ce eu?”) sau istoria („Ţara Moartă”) sau defrişarea (nu pot să mă gândesc acum la un exemplu concret, dar este o scenă lungă într-un peisaj despădurit, post industrial în finalul „Nunţii Mute”) şi apoi… cum am zis deja, s-ar putea să vrem să mai lucrăm la ce înţelegem prin ideea de intimitate, în această societate contemporană, când postăm orice pe reţelele de social media, de la ce mâncăm până unde ne culcăm şi cu cine. Că a fost criticat în presa internaţională de specialitate, mai ales printr-o cronică în The Guardian (de un critic de film care se întâmplă să fi văzut filmul şi care nu a imputat în niciun moment filmului că nu e suficient de educativ, de etic ori moral). Că nu e pentru copii, ei bine, în ziua de astăzi, majoritatea programelor televizate pentru copii nu sunt pentru copii şi apoi, nu orice film, cum nici orice carte poate sau trebuie să fie pentru copii. Nu am văzut pe nimeni să se plângă vreodată că romanul „1984” al lui Orwell nu e o poveste pentru copii şi probabil că nici adaptarea cinematografică nu este. Nu compar romanul cu filmul „Nu mă atinge-mă” în niciun fel, a fost doar un exemplu oarecare dintre numeroasele pe care aş fi putut să le ofer.

Şi după ce s-a potolit acest val de blamare furibundă, probabil pentru că Berlinala a încetat să mai fie în trend cam pe la începutul săptămânii trecute, au venit Oscarurile. Şi conform utilizatorilor români de social media, care comentează la întâmplare la orice le apare nou în newsfeed, filmele premiate la Oscar sunt nişte „scaune” cinematografice. De acord, fiecare are dreptul la o opinie şi nu intenţionez să fac vreun comentariu la adresa vreunuia dintre filmele premiate la Oscar.

Dar de ce sunt aceste filme nişte „scaune” cinematografice? Pentru că nu sunt suficient de artistice, intelectuale, introspective, nu au suficiente straturi de semnificaţie; pentru că sunt prea comerciale şi prea politically correct. Că ei, ca public (acest segment de public la care mă refer), se poziţionează deasupra acestor filme, dar nu suficient de „deasupra” totuşi  pentru a nu scrie pe internet, din spatele micului lor ecran de laptop, comentarii dizgraţioase despre un film premiat la un festival unde de obicei participă filme mai puţin comerciale, independente, uneori experimentale, care explorează aspecte ale naturii umane precum… intimitatea.

P.S. Acest articol nu are nici pe departe intenţia de a ofensa pe cineva. detur la Preciziei este un website dedicat tuturor şi care îmbrăţişează orice tip de public, nu doar cunoscători, nu doar cinefili, nu doar entuziaşti ai filmelor, ci pe toată lumea care are respectul necesar de a vedea un film înainte de a-şi exprima public părerea.

de Maria Măntăluţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *