„Ştiri false” cu totul amuzante şi idealism dezarmant

Afacerea Protar, Haralambie Boroş, 1955

Pentru că nu are nimic de-a face cu ceva legat de comunism, nici cu pesimismul autoironic al filmelor românești de azi și nici cu acele probleme de identitate cu totul plictisitoare, pe care astăzi fiecare festival le promovează – ci pentru că alege un substrat ingenuu pentru a croi o poveste amuzantă, inventivă și surprinzătoare. Pentru toate acestea, haideţi să ne întoarcem privirea către una din comorile românești uitate pe nedrept. (Aha, încă un lucru de care nu este legată sunt lentilele anastigmatice Zeiss numite „Protar”, apărute în 1890 – cerem iertare dacă tocmai am dezamăgit fanii!).

Haralambie Boroş, care a obţinut grație acestui film o nominalizare ca regizor pentru „Palme d’Or la festivalul de la Cannes din 1956, dezvoltă în „Afacerea Protar” comedia semnată de Mihail Sebastian sub titlul „Ultima oră”. Rezultatul este o poveste nostimă, care totuşi nu înlătură nici până în ultima clipă suspansul. Cine va triumfa în final? Editorul lipsit de talent, care în timp ce aşteaptă să-i surâdă norocul şi vreo avere, exploatează avizii consumatori de jumătăți de adevăr? Milionarul (unul dintre acei consumatori menţionaţi), care printr-o idolatrie narcisistă îşi glorifică succesul? Conferențiarul, un „idiot” dostoievskian (Radu Beligan), căruia nu îi pasă decât de cercetare şi, aparent, de nimic altceva? Sau poate va triumfa tânăra și visătoarea sa studentă, îndrăgostită iremediabil de Alexandru cel Mare? De partea cui va fi ea, de fapt, în cele din urmă? Pretextul care încurcă ițele tuturor acesor destine, dar le și descurcă, va stârni cu siguranţă râsul. Iar până se lămurește ce și cum, putem flirta la ocheadele Bucureştilor care încă nu-şi pierduseră frumuseţea capitalei unei ţări îmbelşugate.

Dacă Bergman ar fi avut de gând să mai facă o comedie la fel de savuroasă precum „Ochiul Divolului” („Djävulens öga”, 1960), în mod sigur ar fi ales această poveste. Să nu uităm că regizorul suedez a descoperit de abia în scenele finale ale filmului „Secrete de femei” („Kvinnors väntan”, 1952) faptul că e în stare și de comedii, adică 3 ani înainte de filmul nostru. Cât despre cinematografia „Afacerii Protar”, ea poate fi pusă pe aceeaşi treaptă cu filmele maestrului suedez. O altă trăsătură comună este fondul existenţial – dar despre asta vom vorbi mai jos. Dacă cel mai uşor de realizat este filmul de groază şi, atât timp cât ai la dispoziţie mijloacele necesare, thriller-ul, și nici măcar o pastişă tarkovskiană nu poate fi prea complicat de conceput, când vine vorba despre genul comediei, lucrurile încep să se complice. Unde se găsește acel „ceva” care va face ridicolul să rămână actual în următoarele zeci sau sute de ani? Se găsește în însăşi fiinţa umană, în confuzie, în amara prostie care ne amenință constant pe noi cei care ne luptăm perpetuu cu noi înşine, în loc să păşim departe de toate acestea, şi apoi mai departe. Cu alte cuvinte, comediile captează același izvor ca și filmele de artă.

„Păşind” mai adânc în Afacerea Protar (care apropo, pentru români sună a non-cuvânt, nici măcar a nume), poți admira detașat panorama absurdităţii banale și neînsemnate a vieţii de atunci şi de acum. Absurdul este întotdeauna neînsemnat. Devine vizibil, ba chiar înspăimântător doar pentru cei care-l privesc ca niște copii surprinși de o sperietoare de ciori, a căror teamă apoi persistă pentru că se întreabă „cine” va fi făcut-o. De asemenea aventuri ale gândirii sunt capabili doar cei care au foarte mult timp la dispoziție. Într-adevăr, absurdul indică un „altceva” de dincolo de rutină. Dar același lucru îl face şi iubirea, iubirea autentică. „Afacerea Protar” îi aminteşte privitorului contemporan acest lucru, azi când expresia îşi pierde adevăratul înţeles, și, privite deformant, toate formele de amuzament devin plictisitoare, sexualitatea părând ultima scăpare (doar pentru a afla, în această progresie, că perversiunea nu are limite). În „notele” sale „de subsol”, filmul ridică o întrebarea esențială: Ce face pe cineva să merite iubire? În sfârșit, filmul mai face și o trimitere la o călătorie de genul unei odisee, pe urmele paşilor aproape mitologici ai lui Alexandru. Iubirea e soluţia în orice lume, iubirea declanșează raţiunea. Ea face posibilă compararea unor filme chiar și atât de diferite precum cel în cauză, pe de o parte şi „Cosmos”-ul lui Reha Erdem (2010), pe de alta, permițând oricărui spectator să le descifreze la infinit, deși reprezintă alte lumi.

Recenzie de Paul Andrei Mucichescu

Şi printr-o nota marginală, detur la Preciziei doreşte să-i mulţumească lui Paul pentru acest „salt” în timp; pentru că a adus în atenţia noastră şi în actualitate această preţioasă producţie cinematografică, uitată din păcate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *